POVESTI DIN CASA TIFF 2014

„Vocea celor neauziți”, unul dintre cele mai faine filme pe care le-am văzut la TIFF.

Vocea celor neauziți

Când am ajuns la Vocea celor neauziți o treime din sală era goală. Lucru pe care nu mi-l explic, având în vedere că e unul dintre cele mai faine filme pe care le-am văzut la TIFF. Aproape tot filmul e alb-negru şi spune povestea unei fete surdomute (Olga, conform surselor) mutată la o "şcoală creştină pentru surdomuţi", doar ca să se trezească într-un iad al mafiei de copii. Filmul începe într-un stil apropiat de Chaplin şi evoluează într-un vârtej de cadre alb-negru, tăiate, rapide (regizorul însuşi a mărturisit la final că a făcut un mix între neorealism şi realism magic). Viaţa Olgăi ajunge centrată în jurul căminului şi a unei vieţi repetitive, compusă din a fi trezită, a cerşi în metrou pentru bani, a mânca sandvisul stricat de la cantina căminului pe care-l împarte cu singurul prieten de acolo, a pupa lănţişorul ei cu Iisus şi a se culca.

Întregul film e aproape complet "mut", imitând modul în care percepe Olga lumea. Tot ce se aude sunt sunete foarte joase, difuze, făcând referire la vibraţiile pe care le percepe protagonista din lumea la care nu are acces. În scenele cu conotaţie puternică, sunetul e uşor de-amortizat, pentru un fior în plus. Montajul e minunat, la fel şi sunetul.

Doza de realism magic se regăsește în scenele proiective cu Olga - cum ar fi în animaţiile ireale ale desenelor din caietul ei sau într-un vis, de pe la jumătate - cel mai potent moment al filmului, când pelicula devine color şi ne-o arata într-un ţinut fantastic, abundând de tot felul de indicii vizuale regăsite  in film. Ba ţine în mână balonul oferit de un trecător pe stradă,  ba vede o formaţie de mariachi in timpul zilei şi tot așa... Era să uit să vă povestesc apariţia unui pinguin de pluş,care capătă un rol similar celui al obiectului tranziţional la Lacan (marcând, probabil, o regresie la infantilism). Împreună cu alte elemente de fantezie sunt indici pentru alienarea progresivă a Olgăi - alienare folosită şi ca "scuză" pentru jocul între registrul noir-tăiat-neorealist şi cel colorat, vulgar, de realism magic.

La voz de los silenciados este un film greu şi impresionant. Cei care se plâng de durata sa şi de lipsa unei economii de limbaj (cum spuneam, are multe scene repetitive) nu se axează pe ce trebuie. Şi am uitat să menţionez că actriţa mi se pare uluitor de frumoasă.

Pentru mai multe discuţii, consultaţi criticii de specialitate.

Isaac Ionescu - voluntar blog TIFF

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Voluntari