POVESTI DIN CASA TIFF 2012

TIFFul nost` s-a încheiat: Ce-am văzut ne-a bucurat!

Top 10

S-a mai terminat o ediție. Cu exact aceleași simptome: minte înceată, oboseală cronică, țâfnă  permanentă (cât să mai aștepți după câte un barman în Cluj când e atâta lume și ai atât de puțin timp la dispoziție între filme să bei ceva și să și plătești?).
Știți palmaresul, nu insist. Regret că n-am apucat să văd Porfirio și Donoma, m-am bucurat de Kubrick de parcă era prima dată cînd îi vedem filmele - Barry Lyndon pe ecran mare te nenorocește - , mai am de văzut două filme.
Cele zece care mi-au pus capac anul ăsta sunt următoarele:

10. Frații (Mika Kaurismäki), pentru că îi recitește în cheie personală pe Karamazovi fără să-ți dea cu cartea în cap. Ca mai toate filmele lui, și ăsta e de o înșelătoare simplitate: cum o împacheta tone de sentiment în cele mai banale gesturi numai el (și Aki) știu;

9. 900 de zile (Jessica Gorter), documentarul despre asediul Leningradului despre care am mai scris aici. Noduri în gât, șuturi în burtă și săruturi pe frunte, simultan, într-o sumedenie de cadre;

8. A doua soție (Umut Dag), pentru felul în care vorbește despre asprimile Islamului fără să vireze în polemică sau în parodie, ci pentru că vrea să înțeleagă;

7. Simbolul (Hitoshi Matsumoto), pentru că râzi prostește până când cazi rău pe gînduri, pentru că nu-i e rușine de nimic și pentru că Maco nu mă lasă să scriu despre p****e cauciucate de îngeri din film;

6. Acesta nu e un film (Jafar Panahi), pentru că omul e în arest la domiciliu și pentru că, sub interdicția de a mai filma ceva timp de 20 de ani, reface pe covorul din sufragerie scene dintr-un scenariu condamnat. Și pentru că repetă, ca o mantră disperată aparatul de filmat trebuie să rămînă deschis;

5. Inni (Vincent Morisset), pentru că muzica uneia dintre cele mai importante trupe ale începutului de mileniu - Sigur Rós - merită toată atenția minunăția asta;

4. Gloria târfelor (Michael Glawogger), alt documentar. Pentru copila puberă silită să se prostitueze care privește fix în cameră, cu toată demnitatea din lume, și care spune că nu mai are cum să plîngă - a plîns cît pentru două vieți. Și pentru cea mai zdravănă coloană sonoră din această ediție a festivalului: purtam un tricou cu Tricky la proiecție și primul cîntec din film al lui Tricky a fost. Vorba ceea, in TIFF only;

3. Nunta de piatră (Mircea Veroiu, Dan Pița), pentru că este o tragedie că îl știe atît de puțină lume, pentru că e foarte trist că nu e de găsit pe DVD în București, pentru că îți sfredelește creierii și pentru că tot ceea ce face directorul de imagine Iosif Demian e, la 40 de ani după, parcă mai proaspăt decât atunci;

2. Întârzierea (Rodrigo Plá), pentru bucuria pe care ți-o provoacă un regizor care confirmă. Toate lucrurile bune din precedentul La Zona sunt aici esențializate, narațiunea e condusă fără greș - nici un cadru nu se risipește -, iar privirea femeii din rolul principal te urmărește multe zile după proiecție;

1. Chapiteau Show (Serghei Loban), pentru că orice v-aș spune despre el nu va putea în veci și pururi să sugereze bucuria pe care o încerci văzându-l. Și pentru că, după ani de certuri intense, nimeni nu se îndoiește care a fost acum, pentru TIFFari (cei care au văzut peste 300 de titluri de-a lungul celor 11 ediții), filmul ediției 2012 (Chapiteau Show a fost câștigătorul Premiului Special al Juriului, în valoare de 1.500 de euro, oferit de Vodafone, și Premiul Publicului, oferit de MasterCard).

Scrie un Comentariu

Despre Autor

TIFF Blog