POVESTI DIN CASA TIFF 2016

TIFF-ul te ajută să faci/ vezi film (dacă ți-a pierit vreodată cheful). Așa zice producătoarea Ioana Lascăr

Scris de Maco

Seria poveștilor cu fetele de la producție continuă cu un mesaj de #hailaTIFF de la Ioana Lascăr. E #FreshMeat cum zic bătrânii neamului, pentru că are doar vreo 3 ani de București. E de ajuns, că are destul umor cât pentru 20 și energie pentru 100. Doar că nu mai știe ce-i funny și ce-i normal, după ce-a trecut prin niște situații deosebite la filmări…

 „Din 2014 lucrez la deFilm, companie independentă fondata de Radu Stancu în 2009. Suntem constant cu proiecte în derulare, atât filme cât și din zona comercială. Cel mai grandios de anul ăsta a fost debutul lui Cristi Iftime. E co-producție cu Hi Film, s-a filmat iarna asta. Toată filmarea a fost deplasare în Transilvania și Moldova. Are sprijin minimal CNC, dar a fost făcut în regim independent. Și cu asta cred ca am zis tot. Nu îmi vine nimic chiar super ilar de la filmări, să te impresionez. În prospecții ne-am distrat cu umorul lui Cristi, cocoțați pe toate coclaurile bucovinene. Apoi… de la filmări știți că fazele amuzante sunt mai degrabă umor negru. Alex Zlăvog, UPM-ul, care la 1 noaptea se dădea cu mașina de deszăpezire și hrănea niște capre care se văd în planul cinșpe al unui cadru, Ramona, coordonatorul de producție, care era mai degrabă bucătar șef, Radu și cu mine care blocam circulația pe drumuri europene ca Luchian, DP-ul, maestrul șofer, să poată întoarce Dacia 1300 fără să murim niciunul. Fazele cu actorii care mănâncă la cadru păstrăv mai mult de 20 de duble nu cred că sunt funny…”

defilm2

Important e că merge înainte cu bucurie pe drumul ăsta pe care l-a ales singură-singurică și de care nu-I pare rău nicio secundă.   „Daca m-aș întoarce acum 6 ani, da, aș face fix aceleași alegeri. Dacă m-aș întoarce acum 20 ani mi-aș convinge părinții să nu mă dea la balet, ci la muzică. Vioară preferabil. Aș da la conservator, aș compune muzică și după aș face muzică de film. Dacă aș putea să mă transform într-o compoziție, aș fi Brandon de Harry Escott. (Shame).”

TIFF_2015_Ioana Lascar

Traseul ei n-a fost nici greu, nici ușor, ci taman cum a fost să fie ca s-o pună un pic pe gânduri și tot timpul la treabă.

„După ce am terminat liceul am dat admiterea la film. Inițial am vrut să dau la Regie în București și spre sfârșitul clasei a 12-a m-am răzgândit și am zis că dau în Cluj, nici nu mai știu de ce. Am citit succint pe site-ul UBB care e treaba cu secția de film din cadrul universității. Nu am mers la niciun curs de pregătire pentru că era cam târziu, așa că am făcut direct portofoliul cum îl cereau ei în guideline și m-am dus la admitere. Târziu mi-am dat seama, adică o data intrata, că de fapt în Cluj nu erau secții separate pe specializare - regia la regie, imaginea la imagine etc - ci era un soi de filmmaking in general. Faci un pic din toate. Ceea ce e super, însă, nu-ți oferă posibilitatea continuării unui program de masterat specializat pe diferite departamente / funcții din cinematografie. Așa că, mă rog, am vrut să mă transfer, m-am agitat. Până la urmă mi-am zis că dacă vreau să fac ceva cu adevărat I will manage in the end, chiar daca sunt în Cluj. Dificultatea majoră și inițială asta a fost: că dintr-un soi de teribilism și ignoranță am ajuns undeva unde nu-mi doream deloc să fiu, respectiv la facultate în Cluj, unde în anul I făceam 4-5 ore de imagine pe săptămână. Clar nu asta-mi doream! La sfârșitul anului I de facultate când m-am înscris la 48 Hour Film Project Brașov. Am văzut în linii mari ce înseamnă, concret, producția. Până atunci nu înțelegeam. Plus că încă nu avusesem cursuri la școala cu Tudor Giurgiu care ulterior ne-a explicat, arătat bugete diferențiate, plan financiar, acorduri de filmare și toate cele. Apoi m-am implicat în filmele de licență ale colegilor mai mari. Practică adică făcut ce fac asistenții de producție, managerii de locații, directorii de film, coordonatorii, începând cu filmele de școală. La toate filmele de școală înveți să te descurci singur. Iar la unele, în funcție de conjuncturi și subiect, mai luam câte o finanțare sau sponsorizare de la companii private. Cu CNC-ul și astea mai de oameni mari sau de stat, de maxim 3 ani încoace.”

Și cum pofta vine mâncând și amorul ei pentru cinematografie, montaj și producție a crescut în școală. Și s-a copt fix în timpul TIFF-ului,  pe alocuri  chiar și datorită festivalului.

„Spre finalul anului I când deja mă resemnasem și îmi asumasem deciziile, mai ales că investisem timp, am început să lucrez cu colegi mai mari. Tot atunci a fost și primul an la TIFF. Cineva mă recomandase ca monteur video și am fost inclusă în echipa TIFF TV-ului de atunci. La Maco. Ăsta a fost primul super avantaj de a fi student în / din Cluj. I got access easily cumva în lumea festivalului și am început să înțeleg cum merg lucrurile. În vara aia am mers la 48 Hour Film și am văzut ce e producția borderline cu disperarea de a face rost de lucruri în maxim câteva ore, de la locații, la o Dacie sau ce aveam atunci nevoie, la a semna acorduri de filmare pentru orice prostie. Anyway, astea nu sunt filme, dar cred ca experiențele care te fac să înțelegi sau să te lovești direct de probleme, mai ales când nu știi nimic, sunt mult mai relevante, mai ales dacă sunt 'prima dată când'. Sigur, la 48 era totusi vorba de un film: Prioritar se numește, de Bogdan Coman. Cred că iubesc filmul ăla făcut în câteva ore cel mai mult.”

TIFF_2012_Ioana Lascar

Așa, de partea cu TIFF TV am zis. Am fost 2 ani la rând. Era foarte addictive și traumatizant, love - hate relationship. Îmi amintecs un moment din 2012 când la 6am Letiția a început să plângă. Leti nu părea că plânge ever. Cu o zi înainte au mai plâns vreo doi că pierduseră tot materialul filmat, de pe un card. La 11am am plâns eu și tot așa. În al treilea an de TIFF am venit la Talent Lab și aveam scurtmetraj la ZFR. 'după FEL și CHIP' de Paula Oneț. A fost frumos la TIFF de la început!”


2011_TIFF_Ioana

De atunci a tot avut studii de terminat, problem de rezolvat și provocări de înfruntat. Nici decepțiile n-au ocolit-o, dar s-au ținut, în general, departe de ea.
„Prima provocare ar fi să găsești oamenii potriviți cu care să lucrezi. E cea mai mare provocare și decepțiile cele mai răsunătoare vin din alegeri nepotrivite sau intuite anapoda. Indiferent de direcție: fie creativii, fie tehnicii. Clar și finanțarea filmului e la fel de provocatoare, dar avem exemple de filme independente / foarte low-budget, până la urmă. Cea mai mare decepție avută este cu un scurtmetraj produs prin UNATC. Se numește ‘Echilibru', este al lui Alexandru Badea care acum are alt scurt la Cinefondacion. ‘Echilibru' ăsta mi se pare un film excelent și nu a intrat deloc în vreun circuit festivalier, ceea ce nu mi se întâmplase până atunci. L-am omorât, cumva, fără să vrem. Nu știu cum și de ce.”

Ioana nu e genul care să renunțe aiurea la proiecte, din orgoliu. E o chestie care, în general, în producție, nu se face. Dar mai sunt momente când zice NU. „Am renunțat când clienții nu erau serioși sau erau  dificili beyond the limit. Nu cred că merită să investești timp și resurse orbește. Sau proiecte de școală, când chiar nu credeam că poate ieși ceva sau când colegul student voia ceva way over our possibilities.”

E sigură că nu trăiește într-o sectă, dar noi am întrebat-o, poate-poate aflăm vreo picanterie… Și ne-am prins că n-are deranja-o deloc dacă ar fi așa…
„Da, majoritatea colegelor sunt doamne și domnișoare. Deja foarte cunoscute sau altele în devenire. Nu am o părere despre raportul femei - bărbați. Spun doar că ar fi tare să fie o sectă. Ar fi absolut suprarealist :)) Nu cred că există o conspirație cum că bărbații au mai multă susținere.”

Și-ar dori totuși, ca lumea să fie parcă mai prietenoasă, lucrurile să meargă mai bine, oamenii să se înțeleagă, știți voi… Decență și Pace în Univers.  „Credeam că merge totul prost, dar după ultimele evenimente cu Opera și tot background-ul oamenilor din teatru, nu mai zic nimic. Prietena mea cea mai buna este regizor de teatru, e la început. Ce îmi povestește e scârbos. Iar toată treaba cu Opera și balerinii și dirijorii și străinii și mahalaua aia de acolo mă dezgustă. E ca în Siria. Nu mai știi de unde a pornit.”

Dar nu și-a pierdut încrederea că o să fie bine, câtă vreme sunt oameni care-și doresc asta.  Iar pe cei care într-un fel sau altul îi calcă pe urme îi încurajează… calculat. „Să se gândească mai ales în perspectivă cause the whole picture matters, la propriu și figurat, și că nu e indicat să faci film cu orice preț, să te zbați orbește, fără sens. Nu cred în ideea aia de artă pentru artă, cel puțin nu integral. Pe studenți i-aș sfătui să fie mai ales carismatici, să gândească si să se exprime simplu că asta e cel mai greu, de fapt, și la un pitch de 5 minute, de exemplu, să nu povestească absolut cele mai mici detalii. E oribil pentru cei care ascultă, mai ales dacă e într-o limbă străină.”

TIFF_2014.2_Ioana Lascar

Dacă o să primească vreun premiu  mare anul ăsta sau vreun Oscar vreodată n-are discursul pregătit. Dar la prima mână, le mulțumește părinților. „Apoi lui Doru Pop că mi-a impus să mă autoevaluez, să fiu punctuală și să conștientizez cât de important e cum iluminezi un set-up. Colegilor de la deFilm că funcționăm împreună chiar și atunci când am / avem anger problems sau 'îmi trebuie acum asta / dă-mi aia urgent'. Chiar nu știu pe cine să numesc apropo de încurajare. Oamenii care fac film și muzică independent și oamenii care investesc în ce le place for real.”

Acum lucrează de zor la diverse proiecte despre care o să aflați mai multe dacă o prindeți la cafea la Casa TIFF.

„Avem debutul, o animație și un scurt în post-producție. Un documentar lung în filmare, alte două în dezvoltare. Ce-mi doresc, însă, extrem de mult, sunt un serial și un film cu supereroi. Asta dacă e s-o dăm pe guilty pleasures. Pe termen lung țin foarte mult la o propunere de serial la care lucrez și aș face oricând un Batman bătrân cu Keaton, după povestea inițială The Dark Knight Returns.”

Dacă nu veniți la TIFF, nu știți ce pierdeți!

„Păi e cel mai mare eveniment cultural din România, așa cred eu. Cu mult film românesc actual, selecțiile de la scurtmetraj sunt foarte variate în fiecare an, retrospective și tot felul de programe. Există un reach foarte mare și atunci te influențează că ai chef iarăși să faci /să vezi film dacă ți-a pierit vreodată. Plus programele gen TPS, TTL, a fost și anul ăla cu TIFF fund. Plus juriul internațional și invitații, poți vorbi constant cu ei. Se mai leaga colaborări, co-producții. Era necesar.”

ioana lascar

 

2 Comentarii

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Maco