POVESTI DIN CASA TIFF 2013

Sătucul meu drag, cu iz de peliculă şi prea mult râs

Unul din cele mai iubite filme ale lui Jiri Menzel, a devenit și unul din cele mai iubite filme de mine. Realizat în 1985, Sătucul meu drag a reușit să umple o sală de cinematograf după aproape 20 de ani de la lansarea sa. Izul de peliculă nu a speriat spectatorii, ci i-a atras. Prezent a fost și regizorul, care a filmat aplauzele publicului cu smartphone-ul lui. A spus că vrea să țină evidența persoanelor din sală, pentru ca la sfârșit să vadă câți au rămas. Au rămas toți.

Într-un sat din Cehoslovacia, o comunitate mică își duce traiul de zi cu zi, cu mici intrigi și secrete. Pe lângă grijile gopodărești, satul se preocupă de Otik, băiat orfan de ambii părinți, care este debil mintal.  Otik lucrează la firma de transporturi din sat, iar colegul lui este domnul Pavek. Relația dintre cei doi te duce cu gândul la duo-ul Stan ș Bran. Otik e înalt și slab, iar Pavek e scund și gras ca Bran. Otik e pus mereu pe șotii, exact ca Stan, iar Pavek e cel rațional care îndreaptă greșelile colegului său, exact ca Bran. Asemănarea nu a fost făcută intenționat, ba din contră, regizorul nici măcar nu a ales actorii pentru fizicul lor. Totul a fost o coincidenţă, una reuşită.

Ziua lor începe pe uliţa satului. Pavek fluieră şi îi dă semnalul colegului său. Se întâlnesc din mers. Otik ţopăie până reuşeşte să meargă la pas cu Pavek. Se urcă în maşină şi dau startul unei zile de muncă.

Otik nu vorbeşte aproape deloc. E timid, uşor influenţabil, dar ascultător când vine vorba de colegul său. Pavek se comportă ca un tată cu el. Îl învaţă să se-ngrijească, să mânânce cu tacâmuri şi să-l asculte.  În schimb, stângăciile lui Otik îl scot din sărite şi le pune mereu pe seama obrăzniciei şi nu a bolii de care suferă acesta. Momentul în care Pavek se decide să renunţe la colegul său vine după incidentul cu stâlpul de la casa praghezilor bogaţi.

Otik trebuia să-l ghideze pe Pavek, când acesta parca cu spatele camioneta. În curtea praghezilor se afla doamna casei care făcea exerciţii cu spatele la Otik. „Prostănacul” era atent la posteriorul doamnei și nu la sarcina oferită. Ghidatul lui s-a finalizat cu intrarea camionetei într-un stâlp recent ridicat. Intâmplarea a ajuns la urechiile sătenilor, care l-au considerat pe Pavek un șofer mai slab. Nervos, acesta refuză să mai lucreze cu Otik și jură că ultima zi va fi cea a secerișului.

Otik e trist și încearcă să repare situația dintre el și colegul său. Cum Pavek rămâne neclintit în decizia sa, Otik acceptă să-și vândă casa în schimbul unui apartament în Praga, unde sunt 57 de cinematografe. Satul încearcă cu tot dinadinsul să nu-l lase pe „prostănac” să plece, de teamă că oraşul va fi prea mult pentru el.

Finalul e unul fericit, iar umorul trece dincolo de graniţele posibile ale râsului (pe mine m-a durut burta de la atâta râs). Regimul din acea perioadă nu este criticat în mod direct, ci transpare în realitatea pe care o ilustrează filmul. Regizorul nu a vrut să arate cum e lumea în mod real, ci cum ar trebui să fie, iar discrepanţele aduc ruşine regimului. Amintindu-şi de regim, Mezel ne-a mărturisit că Ceauşescu i-a ciopârţit filmul cu câteva minute. Era o secvenţă în care Otik mergea la cinematograf pentru un film românesc, la care doar 6 bilete au fost cumpărate. Regimului ceauşist nu i-a plăcut ideea celor 6 bilete. Dacă erau vreo 20-30, secvenţa era salvată.

L-am întrebat pe regizor dacă a reuşit să vadă un film românesc bun... a lăsat capul jos şi a negat. Sala a râs şi l-a aplaudat. L-am invitat să urmărească producţiile româneşti din programul TIFF. Mai are la dispoziţie două zile.

Concluzia: filmul merită văzut. Sătucul meu drag bate multe comedii ce apar în 2013.

Mihaela Creţu,
voluntar Blog TIFF

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Voluntari