POVESTI DIN CASA

Oana Iancu, producător: „TIFF e ca un fel de team building”

Scris de Maco

Cum se vede TIFF-ul prin ochii unui clujean, mutat la București, pentru o carieră în producția de film? S-ar putea să  aflăm în cele ce urmează de la un producător care vine de vreo 8 ani la TIFF cu treabă, chiar dacă i se pare încă straniu (dar haios) să vină în team building în orașul natal. Și o să tot aflăm în continuare cum stă treaba cu producția de film, de la femeile din zonă. Cărora li se zice de multe ori „șefele la producție” sau „mamele”, după caz și dispoziție. Noi le zicem, pe la colțuri, „duamnele”, o combinație simplă și eficientă, cum ar trebui să fie viziunea lor, între Dumnezeu și Doamne 🙂

O fi o sectă?

„Peisajul nu e dominat de bărbaţi la nivelul producţiei. Cred că sunt cam la fel de multe femei în poziţia de producător, că şi bărbaţi. Şi printre producătorii foarte tineri din România, femeile deţin o majoritate clară. (…) Nu mi s-a întâmplat să refuz să ajut un alt producător cu vreo informaţie sau sfat, şi nici să fiu refuzată eu când am cerut ajutor nu mi s-a întâmplat. Ne încurajăm şi susţinem reciproc. Dar e vorba şi de femei şi de bărbaţi. Bisericuţe sunt, dar nu există bisericuţa bărbaţilor, şi cea a femeilor.”, spune Oana Iancu.

Tot de la ea aflăm că pentru oamenii din industrie, festivalul pare mai degrabă ca un mare team building, în care totul e fain. „Cred că industria noastră merită un TIFF. E şchioapă, sau nici măcar o industrie autentică, dar aici şi în multe dintre produsele finale (lungmetraje, scurtmetraje) e rotundă. E că un fel de team building pentru oamenii care lucrează în domeniu.”

La TIFF a venit pentru prima dată în 2007. „Pe urmă am participat la aproape toate ediţiile. Pentru mine când vin la Cluj e întotdeauna frumos, e acasă. Când e TIFF, o parte foarte relaxantă şi frumoasă a meseriei mele se desfăşoară în oraşul meu, care ajunge să fie împânzit de prieteni şi colegi din Bucureşti, aşa că două lumi se întâlnesc. TIFF e întotdeauna extrem de prietenos cu mine, la fel cum e cu toţi, pentru că asta e personalitatea lui. Prietenos şi vesel.”

Nu apucă să vină la TIFF nul ăsta, dar le dorește tuturor să se bucure de festival, că-i mare lucru. Deci așa o să facem, plus poze bune și nebune, ca în team building 🙂
Iar pe studentele și studenții sau voluntarii TIFF care se gândesc la o carieră în domeniul care-i este ei drag îi încurajează din suflet. Vin și 3 sfaturi bune:

„Chiar nu sunt reţete. De bun simt ar fi să se pregătească teoretic, să practice sub îndrumarea cuiva şi să-i cunoască pe profesioniştii din domeniu. După ce o persoană ajunge să înţeleagă mecanismele acestei industrii, cred că ar trebui să-şi caute un rol propriu. Ceva ce ea, în mod specific şi particular, poate să aducă acolo unde industria are o lipsa. Să nu meargă pe formulele clasice neapărat. Iar referitor la studenţi, sfatul meu e să nu fie defetişti. Am întâlnit surprinzător de multe astfel de cazuri în cadrul atelierului de scenaristică "Secvenţe" pe care l-am coordonat timp de 3 ani. Producătorii depind de scenarişti şi regizori şi tot timpul sunt atenţi la noii veniţi. Deci autorii la început de drum ar trebui să se concentreze pe încercarea a crea scenarii extraordinare, nu doar bune, şi pe urmă să devină luptători înverşunaţi. Energia cu care va merge un regizor/scenarist la un producător va dicta dinamica proiectului.”

Oana Iancu are 32 de ani, doi copii, și o grămadă de spoturi TV, reclame și filme la activ. Tocmai a terminat munca la noul film al lui Călin Netzer – Ana, Mon Amour - la care a fost producător, și se relaxează un pic la Cannes, tot cu emoții, pentru un alt film la care a lucrat în echipa de co-producători – debutul turcesc Albüm  al tânărului Mehmet Can Mertoglu.

S-a amorezat iremediabil de cinema prin 2008, după mai mult de 4 ani de produs spoturi și filmulețe de prezentare. A făcut o grămadă de proiecte care-au bucurat-o nespus (așa zice de fapt despre toate lungmetrajele) cu Saga Film și nu numai, iar de 3 ani e freelancer și-i merge bine. Se descrie "director driven" când vine vorba despre proiecte și "character driven" când vine vorba despre scenarii.  N-a refuzat proiecte din motive financiare niciodată – „Am refuzat unul pentru că nu rezonam deloc cu scenariul, deşi îl apreciez foarte mult pe autor. Am mai refuzat proiecte în care nu credeam şi altele pentru că nu se potrivea timingul lor cu programul meu.”  Pentru că nu despre asta e vorba, când ai microbul…

În industria asta ai parte de mari provocări, dar și de la fel de mari decepții… „Cele mai mari provocări pentru mine au fost pe partea de distribuţie. Am eşuat aici, pentru că nu am putut să mă implic atât de mult cât ar fi fost necesar. A reprezentat şi o provocare şi o decepţie experienţă mea în distribuţie.”

Pe scurt, povestea de dragoste cu producția de film e cam așa:
„Am început să lucrez în domeniul cinematografiei în primăvara lui 2007, că producător executiv al scurt metrajului "Faţă galbenă care rade" (2008), scenariul Doru Lupeanu, regia Constantin Popescu, producător Alex Teodorescu. La un an după ce am început muncă de producător, s-a întâmplat amorezarea.

Din 2003 până în 2006 am lucrat în Cluj-Napoca că producător de filme de prezentare pentru companii. În 2006 am hotărât să mă mut în Bucureşti şi Dana Georgescu Baron m-a recomandat lui Alex Teodorescu, care m-a angajat la Saga Film că  post-production manager pentru reclame TV. După un an i-am spus lui Alex că vreau să lucrez în cinematografie, şi el nu a ezitat, aşa că am devenit producător executiv. Din 2013 sunt freelancer, şi am lucrat cu Florin Şerban şi Radu Muntean. Am avut recent un proiect la care am fost co-producător minoritar: "Album" (2016), un debut regizoral care a fost selectat la Cannes în secţiunea Semaine de la Critique şi tocmai am terminat filmările pentru filmul "Ana, mon amour" al lui Călin Peter Netzer. Munca la "Ana, mon amour", regia Călin Peter Netzer, a început în Mai 2014 şi acum suntem în montaj cu filmul. E prima dată când sunt producătorul principal, nu producător executiv sau producător delegat. Proiectul este mai complicat din punct de vedere al producţiei decât celelalte la care am lucrat, şi bugetul este semnificativ mai mare.

Se împlinesc așadar doi ani de când a început munca la  "Ana, mon amour" și la anul speră să vadă filmul ăsta la un mare festival. Și să revină la TIFF.  O să aibă 33 de ani și probabil încă 2 filme terminate, același entuziasm și o mai mare determinare. Că meseria asta e pasiune și ea are din plin. Iar dacă ar avea ocazia să se întoarcă în timp ar face aceeași alegere: să fie producător.

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Maco