POVESTI DIN CASA TIFF 2013 TIFF 2014

Iubeşte şi fă ce vrei. CRISTINA FLUTUR

3 copii sar peste pernele - trambuline improvizate pe loc din pernele turceşti-, înveselind atmosfera TIFF Longe-ul de la ora 5. Un altul se îndreaptă hotărât să dea mâna cu Mihnea Măruţă, moderatorul întrevederii şi Cristina Flutur, actriţa filmului După Dealuri (r. Cristian Mungiu), care tocmai sosise.

Pe Cristina Flutur o îndrăgeşti din prima. Are ceva în privire, un soi de simplitate cuceritoare îmbinată cu încrederea câştigată în timp şi ceva care îţi spune că se implică cu toata fiinţa sa în ceea ce face. Aceiaşi combinaţie i-o aflu curând şi în vorbe. Mi-a acaparat atenţia în aşa mod, că redau aproape din memorie cuvintele ei...

Cum era Cristina Flutur studenta? 
„Era modestă şi foarte timidă, avea mulţi prieteni... îmi place sa ma întâlnesc cu ea din când în când. Mi se spunea că sesnsibilitatea te trage in jos. Dar am învăţat în timp să o folosesc în favoarea mea. Sensibilitatea te ajută să vezi mai multe nuanţe, mai multe culori… un curcubeu. N-ai cum să fii foarte bun fără să transmiţi o emoţie”.

A fost un şoc intrarea în teatru? Ce ai alege teatru sau actorie de film?
„E un şoc să intri în lumea reală când ieşi din facultate, vezi că nu e totul roz. Eu nu am studiat film, nici măcar nişte cursuri, n-am făcut nici măcar scurtmetraje înainte, am învăţat pe parcurs. În faţa camerei descoperi acolo pe loc lucruri noi pe care nu le ştiai despre tine, şi începi să faci lucruri pe care nu credeai vreodată că o să le faci. Îndrăgesc şi teatrul şi actoria. Sunt, în opinia mea, foarte diferite ca modalitate de expresie, dar ceea ce au în comun e descoperirea personajului. Eu sunt foarte încântată când primesc un personaj nou să-l cunosc, să văd ce găsesc înăuntru.”

După un prim calup de întrebări mai personale, Cristina ne poartă alaturi de în ceea ce a însemnat lumea filmului După Dealuri. 
„Constaţi că filmul nu seamănă cu teatrul unde ai timp de repetiţii înainte de reprezentaţie. În film din ziua zero trebuie să afli răspunsuri. Ritmul ăsta alert m-a inspirat. Scenariul e foarte bine scris, trebuia să mă ridic la înălţimea scenariului şi am simţit o responsabilitate, nu ştiam care e direcţia şi dacă pot să duc bine rolul”.

Cum ţi-ai imaginat-o pe Alina?
„Am simţit-o încă de când am citit scenariul, am empatizat cu ea, am înţeles-o, nu am căutat să-i aduc argumente nici pro nici contra, am simţit foarte multă durere la ea şi am încercat să trăiesc asta. Povestea ei şi de fapt a ei şi a Irinei începe cu faptul că fetele sunt de la orfelinat, au o altă lume interioară, traume cu care greu se poate trăi, au alte raţiuni şi reacţii. Lipsa de dragoste a fost dăunătoare pentru ea, i-a dărâmat configuraţia lumii ei interioare. Cred că de acolo a pornit totul.”

Dupa Dealuri „A fost un test pentru noi ca actori, am avut momentele mele de dubiu la început, pentru că şi eu vin dintr-o familie religioasă. Însă, am citit scenariul cu mintea deschisă. Un actor se transpune, devine altcineva, trebuie să accepţi destinul altcuiva diferit de al tău. Constaţi că în calitate de actor trebuie să treci peste convingerile şi tradiţiile religioase. E un salt foarte mare, şi-ţi trezeşte o mulţime de întrebări. Atunci cănd joci totul pare foarte real, biserica, icoanele, preotul…” şi totuşi “Viaţa din mănăstire e sugerată nu redată, nu s-a dorit asta. Nu e un film împotriva biserici, există o poveste şi noi am vrut povestea, mănăstirea e doar cadrul în care se consumă povestea.”, completează ea.

Ce cadru e cel mai intens?
„Partea a II-a. Dar rolul a fost greu de la început, eu duceam cu mine un bagaj emoţional al Alinei, simţeam în spate un bolovan pe care nu ştiam dacă voi găsi puterea să-l duc până la final. Apoi partea a II-a a devenit groaznică, aproape de nesuportat. De la momentul iniţial tensiunea se tot acumulează, se accentuează şi atinge în partea a II-a un punct culminant. S-a filmat cronologic.”

Ce crezi că a contat în alegerea personajului?
„Cristian Mungiu a căutat foarte mult, în toate oraşele, în baze de date, în universităţi… căuta un anumit fel de privire…” Şi au lucrat foarte bine împreună “n-a trebuit să-mi explice nimic pentu a înţelege ce vroia, comunicarea asta a contat foarte mult. O privire de-a lui îmi era de ajuns ca să ştiu dacă sunt pe drumul cel bun.”

Împreună au dus filmul, sau mai bine zis filmul i-a dus pe ei, în toată lumea. Şi spre bucuria lor spectatorii de pretutindeni rezonează cu filmul.

“E foarte bine primit în toate ţările. Şi îmi place foarte mult la sesiunea de Q&A de la finalul proiecţiei, când vorbim cu oamenii imediat după ce li s-a întâmplat filmul, e o emoţie reală, imediată, nefiltrată de critică sau de presă”  spune Cristina.

Ţi-a fost greu venind din România?
„Încercăm să explicăm filmul la un alt nivel. Filmul vorbeşte despre lucruri universale. Nu rămâne la nivelul unei probleme oarecare dintr-o Românie oarecare. Filmul e despre violenţă, în fapt exorcizarea e o formă demodată de violenţă. Şi e genul de film care îţi pune întrebări, te poartă în nivelurile mai profunde ale propriei fiinţei” […].“Filmul e foarte intim, intră în relaţie cu fiecare spectator în parte, e vorba de ce i se întâmplă lui în interior atunci când vede filmul. Apar întrebări de ordin personal. Dacă iese tulburat şi cu întrebări înseamnă că filmul e bun” concluzionează Cristina.

Nu cred ca ar fi cocluzie mai nimerită a mesaelor de final ce s-au adunat de-a lungul săptămânii la întâlnirile cu regizorii şi actorii prezenţi la TIFF Lounge.

În final vă las cu moto-ul Cristinei: „iubeşte şi fă ce vrei”.

Andreea Buza, VOLUNTAR BLOG TIFF

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Voluntari