POVESTI DIN CASA TIFF 2016

Ada Solomon: „Cred că această senzaţie de solidaritate între făcători de cinema şi iubitori de cinema, amestecul lor pe perioada TIFFului e magia acestei întâmplări.”

Scris de Maco

Ada Solomon e unul din modelele tinerilor din industria de film care i-au urmărit cariera și discursurile de pe fiecare scenă unde a urcat pentru a ridica un premiu acordat filmelor la care a lucrat. A devenit pentru mulți lider de opinie un exemplu de tenacitate, perseverență și abnegație, într-o meserie pe care n-a ales-o neapărat, dar pe care o practică de 23 de ani cu mare dragoste și pe care nu credem că ar schimba-o cu nimic pe lumea asta – „ştii, nu prea am ales eu, ea m-a ales pe mine şi dacă ar fi să o iau de la început dacă mi s-ar deschide din nou poarta asta, da, aş intra tot pe ea.”

Ada vine la TIFF de la prima ediție și e unul din primii prieteni și susținători ai festivalului. „Prima oară la TIFF am fost, fireşte, la prima ediţie. Nu m-am gîndit niciodată la experienţele mele de TIFF că producător, eu la TIFF vin în calitate de prieten, de iubitor de cinema, de bucăţică a unei comunităţi trăznite, asta a cineaştilor independenţi, dar niciodată în calitate oficială. Cred că această senzaţie de solidaritate între făcători de cinema şi iubitori de cinema, amestecul lor pe perioada TIFFului e magia acestei întâmplări.

ADA SI MARC IN 2002

Din punctul ei de vedere, TIFF a dat o mână de ajutor industriei de film din România și îți amintește câteva momente specifice care au inspirat-o să creadă că mergem în direcția cea bună.

„Cred că TIFF-ul a ajutat major la creşterea vizibilităţii internaţionale a filmului românesc. A şi apărut la momentul oportun şi cred că a fost aşa, un fel de simbioză între faptul că TIFF a ştiut să adune oameni curioşi să descopere, să vadă, să cunoască în profunzime şi întâmplarea că Cinematografia românească era în momentul în care începea să aibă ce să arate din ce în ce mai mult.

Da, sunt momente de la TIFF multe când am simţit că-mi cresc aripi, o întîlnire a cineaştilor cînd am reuşit să fim toţi la un loc şi să povestim nu despre cine e mai tare şi mai important, ci despre ce e de făcut împreună că lucrurile să avanseze şi să putem construi mai uşor. N-a durat decât o vară această uniune (nu mai ştiu dacă era 2003 sau 2004, dar a existat. Apoi mai e important momentul în care delegaţia de critici americani de film au venit la film in corpore să aplaude şi să analizeze filmul/ cinematografia românească etc - a fost pentru mine un statement, un fel de acţiune diplomatică de mare importantă pentru cineaşti şi cinematografie.

Punctual, pentru mine şi cariera mea, prima invitaţie la atelierele de dezvoltare de proiecte de la Festivalul de la Sarajevo - Cinelink am primit-o la TIFF. Cinelink a însemnat un element important în dezvoltarea interrelaționărilor mele internaţionale şi nu pot să uit că lucrurile au pornit de la TIFF.

Dar să-i aflăm, pas cu pas, parcursul în meseria asta faină despre care, în sfârșit, se vorbește mai mult și pe care sperăm s-o îmbrățișeze oameni talentați și cel puțin la fel de dedicați cum e ea.

Când te-ai amorezat iremediabil de producţia de film şi de când practici, de fapt, meseria asta?

Dragostea a venit aşa… pe nesimţite, de nici nu ştiu de unde. Prima iubire a mea a fost teatrul şi rămîne acolo, cu un loc privilegiat în inima mea. Apoi, când mi s-a oferit şansa să lucrez într-o companie de producţie de film şi alte năzdrăvănii audio-vizuale (în 1993) am luat-o ca pe o oportunitate, ca pe o provocare fantastică, am căscat ochii mari şi am deschis braţele şi am pornit la descoperit şi îndrăgostit: de oameni, de idei, de întîmplări de toate cele. Aşadar, practic sportul asta miraculos din vara lui 1993.

Care a fost traseul tău şi ce dificultăţi ai întâmpinat pe parcurs?

Sunt un om extraordinar de norocos, am pornit la drum, cum ziceam, în 1993, la Domino Film, ca asistent de producţie, om bun la toate, am avut parte de super întâlniri cu mari cineaşti şi mari artişti, de la Bose Paştină la Mircea Veroiu, de la Nae Caranfil la Franco Zeffirelli, de la Charlotte Rampling la Jeremy Irons, în diferite configuraţii, în diferite poziţii în echipele de filmare, mi-a fost soare mai mereu, nu pot să mă plîng. Nu ştiu să zic de dificultăţi, chiar nu ştiu ce să zic acum.

Cred că cel mai greu de purtat pe umeri a fost gloria, acum, în ultimii ani. Eu nu cred că m-am schimbat, nu cred că sunt altcineva, nu am o problema să mut scaune şi să car mese dacă e nevoie, nu stau confortabil pe tocuri şi nu ştiu să umblu pe covoare roşii. Pe de altă parte e greu să înţelegi că între ce vezi tu în oglindă şi cum te percep cei din jur (nu prietenii, oamenii care te cunosc bine, de demult, ci cei cu care interacţionezi mai de curînd) e o diferenţă mare.

Cred că cea mai cea dificultate peste care am trecut (sper!) este să nu mă smintesc de la succes. E atât de uşor să-ţi ia minţile… norocul meu a fost că am un soţ, o familie şi prieteni minunaţi care să mă ţină cu picioarele pe pămînt, să nu-mi pierd capul prin nori.

Ce proiecte te-au bucurat şi te-au motivat cel mai mult? Care ar fi cele mai mari provocări şi cele mai mari decepţii în meserie?

Cele care m-au bucurat cel mai mult sunt cele care m-au şi motivat cel mai mult. Am să numesc într-o ordine aleatoare cele mai dragi, grele şi puternice încercări cinematografice prin care am trecut:

  • Aferim! - unde deşi din punct de vedere logistic şi financiar a fost extrem de complicat, motivaţia, ceea ce spune şi modul în care o spune m-a ţinut în priză non-stop, aşa cum echipa extraordinară a filmului, mai toţi prieteni şi colaboratori vechi şi foarte dragi, m-au ajutat enorm. Apoi nivelul relaţiei cu Radu Jude, precizia şi complexitatea perspectivei lui Radu asupra lumii, simţul sau practic, cît şi faptul că ne cunoaştem extrem de bine cu bunele şi relele fiecăruia şi că am învăţat în cei peste 10 ani de cînd lucrăm împreună să ne traagem de mînecă şi să acceptăm slăbiciunile/defectele celuilalt e un alt lucru care ne-a ajutat mult.
  • Kapitalism - reţeta noastră secretă e un alt proiect care s-a urnit greu, la care Alexandru Solomon a fost la un pas să renunţe la un moment dat, din mai multe considerente, iar faptul că am reuşit împreună să mergem mai departe şi filmul e ceea ce Alexandru şi-a dorit să fie şi că a fost perceput că atare, e un moment foarte important din cariera mea.
  • Alte două filme, care pentru mine nu pot fi separate nicicum sunt Felicia, înainte de toate şi Poziţia Copilului. Filmele astea nu au ca fir de legătură doar pe Răzvan Rădulescu, ci mai ales întrebările astea care mă preocupă pe mine la nivel personal: cine suntem noi în raport cu părinţii şi copiii noştrii? Pe parcursul interferenţei cu aceste două proiecte am tot aflat frânturi de răspunsuri la întrebările astea, m-am aşezat mai bine în ambele posturi - şi cea de copil şi cea de părinte, dar răspunsurile complete tot nu sunt acolo. Le sunt, însă, extrem de recunoscătoare lui Răzvan Rădulescu şi lui Călin Netzer pentru a-mi fi dat şansa de a scormoni în aceaste întrebări şi de a mă descoperi/înţelege mai bine pe mine.

Cum spuneam, sunt un om norocos, foarte norocos, iată, nu ştiu să povestesc despre decepţii.

Ai refuzat vreodată proiecte, chiar dacă erau tentante financiar? De ce?

Am refuzat proiecte unde am simţit că n-am chimie cu omul/ cineastul care propune proiectul. mă interesează mai mult omul decît produsul. experienţă relaţiei umane din interiorul unei experienţe cinematografice e ceea ce mă motivează şi interesează.

Am refuzat şi un proiect la care mă interesa foarte tare omul şi propunerea pe care o făcea, dar un proiect pe care la momentul respectiv am avut senzaţia că nu voi ştii să-l iubesc, să-l înţeleg, să-l împachetez şi să-l propun. E vorba despre proiectul Câini, al lui Bogdan Mirică. Îmi pare rău că am făcut-o? Da, dar îmi par foarte bine că filmul a ieşit minunat, că nu m-am înşelat în ceea ce priveşte omul, îmi e foarte drag filmul asta şi mă bucur imens pentru succesul lui.

Am refuzat să lucrez cu Francis Ford Coppola la filmul pe care l-a turnat în România, Youth without Youth, pentru că eram la început cu propria mea companie şi Dînsul mi-a propus să lucrez doar eu la film, fără altcineva din tînără mea echipa de colaboratori. N-am putut să-mi las colegii care mi s-au alăturat la început de drum, i-am explicat, mi-a respectat decizia şi am rămas în termeni extrem de buni în continuare.

Am mai refuzat proiecte, care poate că erau mai profitabile (în general, genul de filme pe care le fac eu nu sunt minuni financiare, mai degrabă din contra…) cînd am simţit că îmi este depăşită capacitatea.

Dacă am un regret este că am învăţat să îmi cunosc limitele cam tîrziu.

Care e din punctul tău de vedere starea/ peisajul producţiei de film din RO? Mai e o lume dominată de bărbaţi (şi contează asta?)?

E o lume mai ales de bărbaţi încă în zona regiei şi operatorii, e o lume mai ales de femei în zona producţiei autentice (adică oameni care nu fac şi regie şi producţie, ci doar producţie). Pentru mine nu contează şi nu mă inhibă deloc asta. Pe de altă parte cred că un artist e un artist, nu mă interesează sexul sau, mă interesează ce are în cap şi în suflet.

Cum va înţelegeţi voi, femeile producător din RO - sunteţi o sectă cum comentează unii, va încurajaţi sau sunteţi competitive?

Suntem o sectă bizară, ne încurajăm, ne respectăm, ne mîndrim unele cu altele şi suntem şi competitive.

Ce le sfătuieşti pe fetele care aleg carieră asta, 3 sfaturi/ secrete?

Să fie diplomate, să fie curioase, să nu le fie frică să fie ele însele. Funny enough, aceleaşi lucruri le-aş spune şi băieţilor! 

Dar pe studenţii care se nimeresc la TIFF, cu vise mari, în căutare de producători?
Să aleagă mai ales cu inima, nu cu creierul pe cea/cel lîngă care vor petrece 3-4-5 ani de muncă din viaţă.
Să înceapă colaborarea cu un proiect mic să vadă dacă se potrivesc, la gînd şi la faptă.

Să nu le fie teamă să arate cît de mult îşi preţuiesc proiectul.

Ce proiecte ai acum despre care poţi poveşti un pic, no spoilers : )?
Sunt prea multe, e prea lung, plictisesc lumea.

Numeşte 3 oameni cărora ai vrea să le mulţumeşti:

Nu pot numai 3! Pentru că am vorbit mai ales de carieră am să numesc unii din drumul asta:

  • Cristian Comeaga şi Mihai Cociașu, pentru a-mi fi propus să pornesc pe drumul asta, invitîndu-mă alături de ei la Domino Film
  •  Constantin Chelba - pentru tot ce m-a învăţat în materie de cinema şi de viaţă
  • Partenerului meu de la Hi Film, Avi Karpick - pentru că m-a împins de la spate să pornesc singură mai departe, pe drumul ăsta în 2004.
  • Soţului meu, Alexandru Solomon - pentru că există.

Na, că am zis numai bărbaţi!

Numește 3 oameni pe care vrei să-i încurajezi - şi de ce.

  • Sebastian Mihăilescu - cred că e un cineast aparte şi pentru că e un om minunat.
  • Gabriela Suciu - pentru că am momente când am impresia că e alter-ego-ul meu.
  • Oana Bujgoi Giurgiu - pentru a continua să facă documentare, să lase naibii producţia şi să facă filme, pentru că e dăruită.

CREDIT FOTO: SILVIU GHEȚIE

CITEȘTE ȘI POVEȘTILE producătoarelor Anamaria AntociOana Iancu  Ioana Lascăr, Alexandra Buzaș! Urmează și altele!

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Maco