POVESTI DIN CASA TIFF 2014 VOLUNTARI TIFF

10 zile de TIFF din perspectiva unui voluntar debutant

Scris de TIFF Blog
improvizatii culinare

Improvizațiile mele culinare de la Centrul de Presă

Am fost voluntar în cele 10 zile de TIFF și nu-mi pare rău. Am văzut gratis cel puțin 10 filme, am scris de la biroul de presă, am cunoscut oameni noi și m-am bucurat de jetoanele pentru bere.

Primele 3 zile am activat în biroul Press & PR, pentru că acolo fusesem repartizat. Am cerut transferul către Blog, tot în cadrul departamentului de comunicare, din prima zi, dar a trebuit să aștept după un înlocuitor și abia de luni am fost transferat. Uitându-mă acum în urmă, am un regret micuț că n-am rămas acolo: la biroul de presă nu prea făceam nimic, pentru că eram înconjurat de fete mult mai active. Trebuia să stau la birou și să aștept jurnaliștii să își ridice acreditările. Asta, și să șterg din când biroul cu laveta, să mă asigur că totul e în regulă pe-acolo, să zâmbesc larg, să vorbesc cu lumea, să citesc informații, să le rezum și să le dau mai departe. Precum se vede și aici, în restul zilelor am activat pe Internet, alături de cei 27 cititori înfocați ai articolelor pe care le-am semnat pe blogul TIFF:)

Pentru mine, TIFF 2014 a însemnat o săptămână și ceva de fugă, presiune, notat, scris, gândit și entuziasmat. Și eu ador experiențele de genul. Am stricat destul de mulți bani pe mâncare în oraș - câteva zile la rând am mâncat numai de la fast-food, ca un porc, și mi-am pierdut ultimele 3 „cupoane de Mac”. Dar a meritat. E destul de fain să știi că ești cerut să scrii zilnic 1-2 materiale despre filmele și evenimentele la care mergi. Pentru mine a fost ca un mini-internship jurnalistic.

Să fii voluntar la blogul TIFF e super-lejer (cel puțin pentru mine așa a fost, pentru alții, deja rodați în experiența asta, am văzut că a fost mult mai solicitant) pentru că nici n-ai program fix, te simți super rege și „pe fugă” tot timpul, ca un jurnalist adevărat și poți să scrii de oriunde. Dar „la deadline”. Bine, mai trebuie să și faci prezența pe la sediu. Însă, ultimele articole mi le-am scris toate din Insomnia, între un hamburger de la magazinul de vis-a-vis și un Ursus.

Un mic dezavantaj era că programul meu personal de vizionat filme era nițel afectat de cerințele dragei mele coordonatoare, Anca Maco - zicea „mult mai puține decât ar fi avut de obicei” (și probabil aici confirmă colegii) și astfel, de câteva ori am ajuns să merg la anumite happening-uri din cadrul festivalului nu pentru că am vrut, ci pentru că era nevoie să fie scris despre ele. Efectul „nașpa” al acestei situații s-a sintetizat în articole precum ăsta, prin care arăt că, băiat responsabil fiind, când mi se dă o asemenea sarcină, nu mă trag pe cur, ci merg la eveniment și apoi mânuiesc vorbe pe la blogul TIFF. Mi se pare mai ok așa. Adică „mi-am sacrificat ego-ul” de spectator și am încercat să fiu voluntar.

Printre momentele care îmi apar cel mai clar în minte se numără ziua a 4-a, când am asistat la interviul cu directorul artistic al fetsivalului, Mihai Chirilov, din TIFF Lounge. E fain să fii prezent la nașterea opiniilor unui om de cultură filmografică în timp real, și să auzi cum îți răspunde și la întrebări. A fost prima mea documentare a unui interviu și nu știu cât de bine mi-a ieșit, dar am încercat. Dintre câte filme am văzut, probabil La voz de los silenciados a fost cel care m-a impresionat cel mai mult. Mi s-a părut un proiect foarte reușit pentru scena cinematografică internațională și un pas în față pentru realismul magic. Cu greu aș fi crezut că pot da de un asemenea film în 2014. De asemenea, am văzut Concerning violenceun documentar extrem de mișcător despre cum se structurează discursul „coloniastului alb” în context modern și cum e receptat el de primii oameni afectați de neocolonialism. Iar Câinele mi-a plăcut doar pe sfert. Mai bine vedeam Orbire sau Peștele și pisica - am auzit lucruri bune despre ele.

Ce m-a interesat foarte mult în acest festival a fost să îmi fac o idee despre filmele încadrate în Zilele Filmului German, din care, din păcate, n-am apucat să văd decât două filme: 28 1/2 și WetlandsPrimul mi s-a părut, să zicem, „simpatic” în continuitatea lui naiv-clișeică și veselă, iar al doilea mi s-a părut pur și simplu un film nesuferit. De asta nici n-am scris despre el. E drept că are câteva momente înduioșătoare care te fac să uiți de scenariul și regia care par scrise la plezneală. Sper doar că regizorul să nu se considere vreun fel de Lars von Trier de Germania sau să își dorească discipoli... Din ce-am auzit, îmi pare cel mai rău că am ratat Finsterworld, pe care, însă, o să fac eu cumva să-l văd pe net într-un viitor apropiat, împreună cu celelalte filme din serie.

Noutățile din cinema-ul românesc le-am gustat în cele două serii a câte 4 scurtmetraje românești, proiectate la o jumătate de oră una de alta. Din astea, le menționez pe Cai putere și Ela, Panda și Madam (în care se vede o puternică influență din „Felicia, înainte de toate”). Iulia Rugină m-a suprins, ca pe mulți alții, cu o comedie prospătă, absolut delicioasă în infantilitatea ei. Very entertaining. Iar O lume nouă e un film pe care nu-l pot califica în niciun fel, așa că singurul meu regret e că n-am râs de mai multe ori în gura mare, în timpul proiecției, de accentele de pe-acolo...

Din seria „cap de afiș”, București, unde ești? a fost fain. Bine montat și editat, te apropie de realitatea pe care vrea s-o întruchipeze. Am fost și la Boyhood, pentru care aveam niște speranțe mari. Prietenelor cu care am fost le-a plăcut mult de tot, dar eu m-am plictisit teribil de la jumătate încolo. Nerevelatoriu film. Nu l-aș urmări din nou. Dar îl recomand altora mai sensibili.

O experiență solicitantă pentru mine a fost ziua de joi, când am colindat toată zona centrală extinsă cu reportofonul și camera smartphone-ului ca să iau interviuri voluntarilor și staff-ului TIFF. A doua zi, am învățat cum se face transcrierea din înregistrări de-a lungul a vreo 7 ore de editare. Cu ocazia asta am aflat că e foarte important să oprești unii oameni din vorbit după un număr de minute, pentru că altfel riști să nu se mai oprească. Și, din păcate, a trebuit să supăr și câțiva dintre cei intervievați eliminându-i total din articol, datorită lipsei de timp, spațiu și/sau pierderii fișierelor. Îmi pare rău, oameni. Anul acesta nu v-am făcut faimoși. Poate la anul.

Concerte și alte evenimente anexe? N-am prins niciunul, dar nici nu-mi pare rău, că nu m-am documentat prea bine. Poate un pic după Theory of Mind, care au oferit și un interviu pentru blog cărora le-am ascultat ulterior albumul oferit gratis pe soundcloud și mi-au plăcut unele piese. Ah, și mai e, desigur, și gala de deschidere, care a fost mișto. De acolo am aflat de Depozitul de Filme și Cinema, mon amour. La gala de închidere n-am fost, că eram ocupat să editez promo-uri la centrul de presă... Dar am văzut poze.

Apoi, ar mai fi ceva de zis despre petrecerile voluntarilor, care au fost de câteva ori de-a lungul celor zece zile...  Și care au fost faine dacă iei în considerare muzica bengoasă și berile gratis și inutile când îți dai seama că trei sferturi din oamenii de acolo erau minori(e) hiperexcitați care-și rupeau turul pantalonilor pe ring, de zici că ieri descoperiseră dansul. Măcar mi-am făcut câțiva prieteni acolo, dar nu mai știu cum îi cheamă. Aveam vreo 14 cupoane de bere gratis.

Per total, TIFF-ul de anul ăsta a fost o experiență foarte hrănitoare pentru mine și mă bucur că există. Clujul are nevoie de el, Transilvania are nevoie de el, Europa are nevoie de el. O să vin și la anul și dacă o să am bani o să-mi iau abonament, ca să fiu și eu leneș până la capăt și să nu pun osul la muncă ca să văd filme gratis, și alea pe fugă.

Isaac Ionescu - voluntar blog TIFF

Scrie un Comentariu

Despre Autor

TIFF Blog