HUMANS & CINEMA

Iuliana Tarnovețchi: „Pentru mine, la finalul zilei e vorba doar despre oameni”

Scris de Flavia Dima

Iuliana Tarnovețchi este un din producătoarele cele mai cunoscute și solicitate din industria cinematografică românească post-2000. Născută în 1976, ea a studiat psihologia și a ajuns să lucreze în industria filmului încă din studenție, începând la Castel Film și mergând apoi spre Media Pro - unde a fost producătorul executiv al faimosului California Dreamin (nesfârșit) de Cristian Nemescu. În anul 2011 a fondat casa de producție Alien Film. Anul acesta, Iuliana are trei filme (două scurte, unul lung) produse de către ea în competiția Zilelor Filmului Românesc - unul din acelea fiind Afacerea Est, de Igor Cobileanski. Am scos-o la o cafea la Casa TIFF ca să aflăm mai multe.

Ai lucrat vreme de 12 ani la Media Pro, iar apoi ai fondat Alien Film. Cum ai luat această decizie, cum s-a simțit și cum a mers?

La un moment dat am decis că îmi doresc un nou start în viață. Am constatat la un moment dat că mă plictisesc și că nu fac filmele pe care îmi doresc să le fac. Așa că am făcut compania în 2011 și am început să produc filme, în felul în care m-am gândit eu că ar trebui să le fac. Nu neapărat împreună cu prietenii, dar într-o atmosferă cât mai prietenoasă și cât mai corectă.

N-am schimbat nimic la mine, în afară de faptul că m-am calmat. Mi-am asumat deciziile. Înainte, lucrurile erau foarte complicate pentru că niciodată nu îmi puteam asuma decizia finală. Trăiam într-o zonă de frustrări așa că am eliminate-o, făcând compania.

În cariera mea pe set am participat la 34 de filme, mai mult de trei sferturi din ele fiind străine. De când cu compania, am făcut prima coproducție cu Lituania, care se numește Together Forever și este acum în secțiunea East of the West la Karlovy Vary. Co-producătorii noștri ne-au ajutat apoi să finalizăm Afacerea Est, unde ei sunt minoritari și noi majoritari. Așadar, avem două filme în acest an: unul lituanian și unul românesc.

Ce alte filme ai mai produs?

Până în momentul de față, am produs șase scurt-metraje: două sunt anul acesta la TIFF (Proiecționistul de Norbert Fodor și Ana se întoarce de Ruxandra Ghițescu), unul a fost anul trecut (Dispozitiv 0068 de Radu Bărbulescu), unul acum doi ani și tot așa… Igor Cobileanski, Radu Bărbulescu, Ruxandra Ghițescu care este aici cu Ana. Din partea ei avem acum în development lung-metrajul ei, Otto the Barbarian, care a avut o evoluție spectaculoasă – a fost la Script Station la Berlin, Co-production Market la Sarajevo și are fonduri de dezvoltare de la CNC. Așadar, intrăm la anul cu cel de-al treilea lungmetraj. Mai primesc și scripturi din partea unor regizori care vor să lucreze cu noi în calitate de producători și care înțeleg ce înseamnă munca în echipă. Slavă Domnului, avem deja 2-3 regizori ai noștri, care nu sunt angajați propriu-ziși, dar care lucrează cu noi.

Ce îți dorești să vezi schimbat în industrie?

Pe partea de business, militez profund pentru promovarea României. Îmi doresc foarte mult să se implementeze acest system de tax incentives propus de către comisia specială pentru cinematografie din Ministerul Culturii, astfel încât casele de producție și instituțiile abilitate să controleze acest proces pentru că aducerea aceasta de crește industria, aduce oameni noi și nu ne vom mai văita că facem filme în jurul unei ciorbe. În momentul în care bugete cresc și co-producțiile încep să vină, se vor schimba și parametrii producției. Acele production values pentru care tot milităm și tot nu vin ar putea în sfârșit să ajungă aici. Și așa aducem și bani în țară, bani care ramân aici.

Au existat proiecte pe care să le refuzi?

Am refuzat, da. Refuz proiecte dacă nu îmi plac oamenii, nici nu discut. Indiferent dacă simt potenialul lor; mi s-a întâmplat să simt potențialul unor proiecte care au ajuns departe și le-am zis acelor oameni că „Știu că vei ajunge departe, dar nu mă interesează.” Pentru mine, la finalul zilei este despre oameni. Am ajuns să îmi fac foarte bine meseria, îmi asum faptul că ceea e fac a ajuns să fie despre asta. Dacă oamenii sunt mișto, merg mai departe. Dacă nu, sau dacă nu sunt în etapa în care să înțeleagă cum să se poarte cu alții, nu mă interesează. Mă întorc și plec.

Care sunt obiectivele tale principale în meseria aceasta?

Să fac filme. Nimic altceva. Aș putea să cresc roșii pentru că am această posibilitate, dar iată îmi place filmul. Dar în acest context de care zifeam, cu oameni mișto, cu respect, cu dedicație. În măsura în care sunt tolerantă la începuturile de drum ale altora, în aceeași măsură nu sunt tolerantă la derapaje de caracter. Acolo se termină tot.

Care au fost cele mai grele momente? Ca să o citez pe Maco, „ai simțit vreodată că vei face un preinfarct pe platou?”

Nu există filmare fără greutate. Măi, era să fac pre-infact de-adevăratelea de două ori, era să moară un actor și am simțit că mai nasc odată! Un accident stupid, unul din oamenii de la filmare nu a respectat regulile și a făcut o nebunie complet dementă, care l-a ținut în comă câteva luni de zile, slavă cerului că nu a murit. Genul de preinfarct pe care nu ai vrea niciodată să îl faci.

Dacă pregătești bine filmul, nu faci infarct, decât dacă chiar nu poți stăpâni situația. Și am pățit de toate. Odată m-au sechestrat unii care nu credeau că sunt șefa echipei de filmare, a trebuit să fug de acolo, să mă scoată cascadorii. Dar pe mine mă amuză lucrurile acestea. O să le pun într-o zi pe hârtie, poate.

„Memoriile unui producător de film în România?”

La 34 de filme mi s-au întâmplat lucruri! Și la Afacerea Est am pățit. Mașini verificate înainte de filmare care nu au mai mers când a început ploaia, șuruburi căzute în baia de ulei a mașinii… Toate astea se pot întâmpla.

Știu că ați avut multe locații de filmare pentru Afacerea Est.

Am avut 54 de locații în 25 de zile. Asta înseamnă mai mult de două (atenție – locații, nu set-uri!) pe zi. Atâta ne-am permis, a fost un film cu un buget foarte mic pentru ceea ce a presupus filmarea sa. Și are totuși un production value care spune multe. Dar ce să spun, că a fost greu? Mie nu mi s-a părut așa. Atâta timp cât oamenii își fac treaba. Este un efort atât de mare depus în atât de puțin timp încât atunci când ți se întâmplă, nu îți vine să crezi cât e de greu. Dar dacă ieși în afara lucrurilor, și ele sunt bine-pregătite, nimic rău nu se poate întâmpla.

Și nu poți să nu te pregătești pentru ce e mai rău. Asta trebuie să faci înainte să intri în filmare iar abia apoi după să te aștepți la ce e mai bine, să contracarezi micile drame zilnice. Ai o sută și ceva de oameni pe platou, jumatăte sunt primidone și cealaltă sunt soprane. Se-ntâmplă, asta-i viața. E un exercițiu și pentru ei să trăiască unii cu alții, doar oamenii din această meserie fac față cu brio.

Deja se știu unele din schimbările propuse de către Corina Șuteu și cabinetul acesteia pentru legea cinematografiei. Există, de exemplu, acel acord semnat cu CNC-ul francez. Cum vezi tu aceste modificări?

Știi cum e: drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Până când nu le văd publicate și acceptate, nu am ce să spun. Până când această schimbare de regulament nu va aduce o ordine și o liniște, până când nu se creează loc pentru tinerii regizori și producători. Până când nu se dau deoparte micile găști și prietenii și preconcepții despre cum doar anumiți oameni ar putea face această meserie. Până când nu va mai exista obligativitatea producătorilor locali de televiziune să difuzeze filme românești de ficțiune, până când nu se creează o masa de regizori și actori pentru televiziune. Până când nu le văd pe acestea întâmplate, nu pot să am o opinie categorică. Este absolut fantastic că acești oameni fac pași în direcția asta, indiferent cine sunt aceia. E nevoie de o direcție constructivă de schimbare, au trecut deja aproape 26 de ani, e momentul să ne trezim și să ne dăm seama că suntem în Europa.

Care sunt amintirile tale cele mai frumoase de la TIFF?

De fiecare data când un film la care am lucrat este selecționat aici, mă bucur din toată inima. Și nu pentru mine, mai mult pentru echipă. Fiind un om cu zero orgolii în zona de promovare personală, nu mă interesează de mine neapărat. Pentru regizorii tineri pe care îi produc, pentru echipele care lucrează la aceste filme e mereu o bucurie să fie între români. Întotdeauna o să vrei să fii recunoscut acasă. Fiecare selecție din fiecare an mi-a adus această liniște. Știu că regizorii și echipele au fost mereu extrem de fericite că se află aici.

Scrie un Comentariu

Despre Autor

Flavia Dima